Ad iudicium

A venit Adam către seară la mine și mi-a zis:
- Uite, Dorine, să discutăm practic. Eu am în grădină
o casă. E a ta, gratis. Tot ce trebuie să faci e să
te ocupi de grădină : tai iarba, plivești buruienile,
uzi florile, dai mâncare lupilor…vezi și tu…mai strângi frunzele,
mai mături…Ne-am înțeles?

L-am privit pe Adam în ochi, l-am privit cum
își mișca mâna de chei, cum își tăiase barba în jurul buzei de sus
și pantalonii din piele de șarpe, pantofii.
Și-am zis: Da! cu o mână în șold și cealaltă la ochi.

Apoi Adam a urcat în mașină, a deschis porțile paradisului cu telecomanda
iar eu am rămas singur. Am căzut în genunchi,
pe aleea cu melci și lămâi,
apoi am început să rup buruienile cu mâinile goale.

Soarele strălucea în spatele meu, îl simțeam tot mai rău,
dar eu, înarmat
cu sticle de apă, eram mai tare ca el.
Ingenuu, am pus pe mobil Mozart
și fluturii mi- au lovit pieptul în valuri, ca o dragoste uriașă.

Grădina înflorea sub mâinile mele. Soarele însuși se gudura sub genunchi
iar lupii îmi mâncau din palme semințe de flori și de iarbă.
Atunci a trecut ea, tărând la picioarele-i goale o cruce de marmură.
Am alergat și-am ridicat crucea, până am reușit s-o arunc peste zid.
Ea a privit către câini și a zis:
- Îmi pare bine. Pe tine cum te cheamă? Eu, Mariana.
Apoi a intrat în casă, cu o plasă de șerpi, strânsă în brațe.

Am lucrat mulți ani în grădină. Dar Adam acasă n-a mai venit.
(Din casă, din când în când, mai aud zgomote, zgârieturi și gângurituri.)
Uneori, și-n somn îl aud cum mă strigă:
- Dorine, Dorine, unde ești?
- Sunt aici, domnul meu…sunt aici!
- Ce-ai făcut?
- Nimic, n-am făcut nimic …
- Dorine, eu am în grădină o casă. Ți-am spus?
- Mi-ai spus, Doamne, mi-ai spus..
- Și am fost de acord?
- Da, am fost amândoi.
Atunci, îl văd cum se întunecă, cum deschide portiera și urcă zâmbind.