Aici este biciul, foamea, tristețea

S-a întunecat! Vă spun și vă repet:  a venit bezna!

M-am tot ridicat pe acoperiș la amiază și v-am zis: Iată,  nu-mi mai văd ceafa!

M-am  sculat din pat în creierul nopții  și-am ciocănit în ferestre: Treziți-vă, puneți masa,

dați-mi să mănânc și să beau!

Nu v-am spus că toate-mi merg bine și Dumnezeu mă trimite la voi?

Nu, nu v-am spus. V-am privit încălțările și bărbile pline de firimituri,

am stat sub masă și v-am ascultat cuvântările.

Nu v-am recunoscut. Unghiile de la picioare erau altfel,  spatele era drept,

nu așa strâmte  erau pulpanele  voastre!

Vă spun și vă repet: pe căpățânile voastre nu aveați atâtea fire de păr!

Pe Dumnezeul  meu și al vostru,

vânturile astea ne vor lua pe sus cu masă, cu tot !

Îmi amintesc de Avisalom, în timp ce plutim,

într-un nor de praf și surcele.

Cu ochii închiși, văd mâna lui David întinsă

și pruncul, ciupindu-i  obrazul, ca o rândunică luciul apei, cu ciocul.

Vă spun și vă repet:

Noi suntem apa, noi, întunericul!

Dumnezeu nu m-a trimis nicăieri, dar eu am venit și vă spun:

Lăsați totul ! Nu mai munciți! Aruncați-vă fierătaniile și priviți:

Acesta e fiul meu,

Aceasta  e casa mea

Acesta, copacul.

Fiți aspri!