Tu, surâzândă
Marea Artă nu privește uciderea, aceasta-i o strâmbătate a eunucilor.
Ea privește în schimb frângerea unui deget, iar
Marele Artist alege întotdeauna degetul mic.
Este un fapt. Orice femeie este, din creștet până la degetul mic, o
Ființă imposibilă. De aceea, această frângere a ei este un dar,
Îl ai sau nu; restul ține de exercițiu.
Marele Artist detestă femeile (considerate) frumoase. Aceasta e prima regulă,
Aceasta e, până la urmă, pierzania și mântuirea Sa.
Orice femeie, după logica Sa infailibilă, este o floare amară.
Deci, trebuie să moară. Trebuie să nască; corect spus, să se nască,
să se aplece sub mâinile și picioarele grădinarului absolut.
Aceasta este, pe scurt, prima lecție: a fi lovită înseamnă, pentru tine,
a fi sub protecția zeului. Zeul îți vorbește sau nu.
Îți dă să mănânci, să bei sau te trimite la culcare fără nimic.
Dacă vrea, te fericește cu o privire fugară.
Dacă vrea, te are oricând și oriunde.
Acesta e marele Secret. El se înfierează în carne. Orice neștiutor
va râde și va căsca din prea marea lui idioțenie creștinească.
Așa vorbește Marele Artist: “degetul tău mic este o pasăre.
este, totodată, un cer.
o pasiune pentru paradox.
o lumină insuportabilă”.
Tu știi, dacă ești ceea ce simți că ești, că nu trebuie să-i răspunzi.
Nu ai voie.
Poti surâde, cu toată pielea și oasele. Tu, surâzândă,
vei muri sufocată de fericire.
Buna ziua, Dorin ! am citit poemul ” Tu, surazanda…”. mi-a placut mult , si am inteles ce scri tu, la asa talent, si vocatie, te provoc, sau macar incearca , sa redactezi un manifest pe tema ” femeilor speciale si marele mame”. O zi buna sa-ti dea D-zeu ! cu respect, constantin milea sandu
Arta ca monument al despãrţirii omului de Dumnezeu
Ierodiacon Savatie (Baştovoi)
Arta este ceea ce a înteles omul din despãrtirea sa de Dumnezeu, ea este drama despãrtirii si a însingurãrii noastre. Însingurarea este tema centralã în artã si în afarã de asta arta nici nu poate fi conceputã. Însingurarea însã este moarte.
Eminescu surprinde genial genetica artei: “Nu credeam sã învãt a muri vreodatã, vesnic tânãr, înfãsurat în manta-mi, fruntea mea înãltam visãtor la steaua singurãtãtii”. Iatã strigãtul, dar si scâncetul, lui Adam celui proaspãt cãzut: “Nu credeam sã învãt a muri vreodatã!” Stupefierea lui în fata mortii.
Iatã arta: neîmpãcarea omului cu moartea, revolta împotriva ei, suferinta din cauza ei, dar si consolarea fãrã iesire – “învãtarea” pasivã “de a muri”.
Omul abia “a învãtat a muri”, cã a si uitat locul lui Dumnezeu în viata sa. Fruntea sa si-o înaltã “la steaua singurãtãtii”. Credem cã anume aceastã înãltare de frunte este arta. Fruntea, ca simbol al întelepciunii si al puterii, nu se mai hrãneste din Dumnezeu, ci din sine însãsi. “Steaua singurãtãtii” este mai degrabã o proiectie infinitã a propriei singurãtãti, o absolutizare a singurãtãtii personale, care devine centru al unui cosmos neîmblânzit si disperat. Aceastã nouã stea, singularã si personalizatã, eliminã, prin importanta ei, în cazul dat, toate celelalte stele, devenind, pentru personajul nostru, singurul reper în tot universul, singurul “luminãtor” (Fac. 1, 14-17).
“Fruntea mea înãltam la steaua singurãtãtii”. Nu ochii, ci fruntea! Omul bâjbâie lumina cu fruntea, ca si cu cioturile unor mâini amputate. Ochii i-au orbit atât de demult, încât el nici nu-si mai aminteste de ei, el nu-si mai acordã nici o sansã de a-i recãpãta. Ne închipuim chiar orbitele lui cicatricizate. De aceea el îsi înaltã fruntea. Iatã arta! Pe care Dumnezeu, “cu moartea pre moarte cãlcând”, a suspendat-o (ca scop în sine).
Cu ce a împodobit omul steaua singurãtãtii sale? Ce lucru vrednic a numit el, pentru care ar merita sã trãiesti? Noi zicem cã meritã sã trãiesti numai pentru lucrurile pentru care meritã sã si mori. Vom vedea însã cã pentru artist lucrul acesta nu este un scop, ci o metodã. Haosul si moartea face ca scopul sã-si piardã importanta si sensul. Absurdul inundã existenta, fãrã scãpare. Secolul XX este secolul absurdului, se stie, de la Camus, Sartre, pânã la absurdul ionescian si, azi, al unei televiziuni distructiviste.
Dar pânã a i se fi dat un nume, absurdul a mustit în toatã arta universalã, fie cã este epopeea lui Ghilgames sau Romeo si Julieta, cât si alte opere, fãrã-ndoialã geniale, dar din care Dumnezeu S-a retras.
Si din acest punct de vedere, oamenii au avut dreptate. Pentru cã absenta lui Dumnezeu poate sã fie doar absurdã. Celebrele cuvinte, desi eronat atribuite lui Tertulian, “cred pentru cã e absurd” sunt mai accesibile omului secolului nostru decât contemporanilor “demultului” istoric roman. Moartea este ghilotina care uniformizeazã toate aspiratiile noastre, si pe cele nobile si pe cele meschine, fãrã deosebire. Singurul lucru care ne deosebeste este ceea ce lãsãm în urma noastrã.
Deosebirea dintre omul religios si omul necredincios stã în aceea cã primul trãieste pentru a-si asigura un viitor – vesnicia, iar al doilea pentru a-si asigura un trecut, gloria desartã. Viata acestuia graviteazã în jurul fricii de anonimat. Frica de anonimat este ceea ce îl determinã pe omul necredincios sã creeze. “Pe mine mie redã-mã”, zice omul necredincios. Credinciosul zice: “Pe mine Tie redã-mã”. De aceea credinciosul nu poate fi artist. Pentru el scopul – întâlnirea cu Dumnezeu – anuleazã metoda, adicã arta.
Omul necredincios nu are scop, si de aceea, ceea ce pentru credincios este metodã pentru necredincios devine scop. El se înfige în metodã ca într-o plasã de pãianjen, o plasã pe care tot el a pregãtit-o si de aceea o sesizeazã mai greu, ea face parte din el. Arta (de dragul artei!) este neputinta de a vedea departe, neputinta de a vedea pe Dumnezeu. Întepenirea în sine însusi.
Toatã istoria artei nu este decât o paradã a unor oameni complexati. O paradã a neputintei. O luare cu asalt a “palatului de iarnã” a constiintei noastre. O revolutie prin care constiinta este fortatã sã recunoascã toate aceste complexe (de inferioritate sau de “superioritate”, adicã de o inferioritate aproape irecuperabilã) ca pe ceva deosebit si vrednic de luat în seamã.
În scrierile sale despre artã, Freud îi numeste pe artisti “nebuni pe scenã”. Pentru cã aici are loc o descãrcare de complexe, o defulare elementarã. Bucuria pe care o resimt spectatorii la o piesã de teatru se datoreazã anume identificãrii lor cu artistul si coparticiparea la unele sentimente si scene de care în mod normal s-ar rusina, acea teamã si milã de care vorbea Artistotel (Poetica). La vremea când Freud, reluându-l pe Aristotel, fãcea aceste afirmatii a-ti arãta goliciunea în public încã nu era un act de emancipare, ci unul de patologie. Desigur, Freud a fãcut ceva “literaturã”, în sensul pe care îl atribuie acestui termen unii poeti minori de azi, adicã descriind obsesiile organice ale anumitor oameni, cum ar fi “Cazul Dora”, de exemplu, dar acestea erau însemnãrile unui medic psihiatru despre pacientii sãi. Acum aceste autentice tratate de psihiatrie se scriu de cãtre autori despre sine însusi.
Arta este fenomenul prin care complexele de tot felul suportã un proces de înnobilare pânã la idealizare.
Dupã trei mii de ani de istorie a culturii, omul nu mai are ce spune lumii. El se învârte în jurul acestui bolovan, numit istorie a culturii, si vede cã el, de fapt, este cu mult mai mic decât asteptãrile sale. El este ca o strecãtoare de brânzã, care, dupã ce a curs zerul, s-a fãcut revoltãtor de micã, rãsturnând toate socotelile celor ce s-au strâns sã o mãnânce.
Si omul încearcã sã scoatã din acest bolovan sensuri care sã-i sporeascã valoarea. Iau nastere criticii si teoreticienii de artã. Pentru ce? Pentru a scrie tomuri în care sã te convingã cã “la râpa Uvedenrode/ multe gasteropode/ supraponderale/ supramuzicale” de Barbu, de fapt, ascunde întelesuri pentru care mintea omenirii încã nu s-a copt, iar “pelicanul sau babita” lui Urmuz e asa o replicã pentru care meritã sã deschidem o nouã epocã? Care s-a si deschis! Dar aceste nimicuri nu sunt nici mãcar zerul, din care s-ar mai putea fierbe un pumn de urdã, ci, poate, doar ceea dupã ce îsi bagã ciobanul iute mâna în lapte si aruncã. E greu sã asisti cum copii de vârstã prescolarã realizeazã, în joaca lor, “opere” cãrora le lipseste doar semnãtura unui Shagal sau, de multe ori, Picasso.
Atunci când Dumnezeu a fost scos din universul spiritual al omului s-a produs o catastrofã fireascã, prin care s-a încãlcat legea gravitatiei lui interioare. Omul, care este o fiintã directionatã natural spre desãvârsire trãieste criza insuficientei mijloacelor în raport cu aspiratiile. Fanteziile o iau înaintea puterii lui de realizare. Rezolvarea însã nu constã în amputarea pornirilor firesti ale imaginatiei creative, dupã modelul lui Procust, ci în sondarea infinitã a necunoscutului în mijlocul cãruia, ca într-un ghem de mãtase, trãim. Necunoscutul, de data asta, este Dumnezeu, anume Acel Dumnezeu care, ce minunat, sãlãsluieste în inimile noastre.
Era firesc sã fie asa, din moment ce, chiar de la cãderea sa, Adam se aflã într-o continuã fugã de Dumnezeu. Adam, cel care a avut nebunia sã se ascundã sub o tufã de prezenta atotvãzãtoare a lui Dumnezeu poate sã se ascundã si acum la umbra unui creion. Traditia patristicã ortodoxã vede în acest act al lui Adam anume o înnebunire, înnebunire pe care acesta a transmis-o tuturor urmasilor sãi, ca unora care am fost în Adam în momentul cãderii sale.
Arta este reactia lui Adam care se trezeste dupã acest accident, accident care a fost nu doar al sãu, ci al întregului cosmos. Arta este un efort bolnav al lui Adam de a si-L reaminti pe Dumnezeu, efortul de a-si aminti zilele fericirii sale. Aceastã încercare va fi sortitã esecului pânã în ziua când Însusi Dumnezeu se va pogorî în trupul bolnav al lui Adam si, îmbrãcând boala lui ca pe o hainã, o va spãla în apele purificatoare ale mortii, pentru a o întoarce iubitului Adam.
Iatã de ce arta pentru vechiul Adam echivaleazã cu hainele vãrgate ale întemnitatului, “frunzele”, oarecum spirituale, cu care acesta îsi acoperã goliciunea sufletului. Pentru Adam cel nou însã, în care multi au fost cuprinsi si se cuprind, hainele bolii au fost înlocuite cu cãmasa necusutã a lui Hristos.
Nebunia si boala lui Adam, pe care acesta a simtit-o în momentele ascunderii sale sub acea tufã din rai, cu timpul, a devenit focarul principal al inspiratiei sale artistice. Aceasta se sustine foarte usor mai ales acum, într-un secol în care nebunia a devenit temã centralã nu doar în arta unor cercuri avangardiste, ci chiar în productiile marilor companii cinematografice. Voi fi mai expresiv dacã voi spune cã în Rusia, tarã cu gusturi retrograde, adicã preocupatã de teme traditionaliste, are pe primul loc în top o piesã care se cheamã “Eu am înnebunit”.
Într-o societate în care despre proorocul David se stie dupã sculptura lui Michelangelo, credem cã ceea ce a avut de suferit este în primul rând simtul realitãtii. Alienarea personalã a artistului se proiecteazã treptat asupra societãtii si devine alienare colectivã. Mâzgãlelile postmoderniste care zece ani în urmã revoltau pe orice om normal, astãzi sunt pe toate copertele caietelor si manualelor scolare sau lipite ca abtibilduri pe frigidere. Ba mai mult, tapetele cu astfel de motive, care imitã zidurile sau gardurile mâzgãlite din orase, WC-urile publice, decoreazã în mod normal camerele apartamentelor. Pe masini abtibilduri care imitã o patã de vopsea scãpatã din gresealã! Nu mai vorbesc de hainele pe care le poartã nu numai tinerii, ci si pensionarii. Nu demult orice tânãr ar fi considerat o mare rusine sã umble cu pantalonii rupti, astãzi si-i rupe singur. Nu doar femeile, ci si bãrbatii se vopsesc ca clovnii. Câtiva ani în urmã sã iesi cu cârnatul în stradã era un act de bãdãrãnie, astãzi ies si cu cartofii prãjiti si se mândresc. Sub ochii nostri, si cu noi însine, se petrece o alienare totalã. Trãim printre panouri care reclameazã tampoane femeiesti si prezervative. Ne uitãm cu admiratie cum o femeie în televizor îsi rade pãrul de pe picioare sau îsi gãureste cariile. Ne-am coborât în mizeria pe care se rusina sã o spunã pânã si sotia sotului. Douãzeci de ani în urmã, acestea ar fi fost scene de comedie frantuzeascã, astãzi ele sunt viata noastrã.
Omul contemporan nu-si foloseste deloc propria libertate. Despre ce libertate vorbeste omul contemporan, atunci când zece ore pe zi se uitã la filme în care, prin hohote de râs, i se dicteazã când trebuie sã râdã? Unde e mintea? Unde e discretia valoricã?
Da, omul a scãpat de sub “tirania religiei”! Arta a învins, a triumfat asupra religiei! Numai cã, la rândul ei, a devenit ea însãsi religie, o religie vicleanã si tiranicã, o religie a distrugerii. Trãim într-o societate tiranizatã de artã.
Artistul, ca erou care salveazã sufletul încãtusat de dogmele religioase, este un produs al apusului, al Italiei catolice. Renasterea nu a apãrut în Grecia ortodoxã, de exemplu, culturã care a suferit de antropocentrism pânã la crestinare nu în mai micã mãsurã decât cea romanã. Ortodoxia nu a asuprit niciodatã cultura, ci dimpotrivã, a folosit-o în predica sa. E extraordinar în acest sens cuvântul Sfântului Vasile cel Mare cãtre tineri, “despre felul cum sã ne folosim de scrierile eline”, din care se vede foarte bine cã în conditiile Bisericii canonice sufletul pur si simplu nu are de ce sã se elibereze, cãci toatã libertatea îi este oferitã.
În Ortodoxie nu existã respingere, ci doar selectie. Nu cunoastem în istoria Bisericii Ortodoxe nici un Savonarola. Credem cã o întoarcere atât de ostentativã la motivele si idealurile artei romane de pânã la crestinare, adicã la antropocentrism si erotism, cu scop pronuntat demitizant, cum a fãcut-o arta Renasterii, a fost cu putintã anume în contextul si datoritã vietii dezordonate a clerului catolic din acea perioadã.
Demitizarea s-a produs mai întâi în sânul asa-zisei biserici, prin încãlcarea fecioriei impuse preotilor (contrar învãtãturii apostolice, care îngãduie preotului sã se cãsãtoreascã) si prin alte fãrãdelegi, cum ar fi, ucideri, jafuri, vinderea indulgentelor, infailibilitatea papalã etc. Iar faptul cã Michelangelo picteazã personajele biblice goale este, desigur, o formã de parodiere a stãrii bisericii catolice. Goliciunea este, de fapt, a preotilor. Artistii bat fãrã nici un fel de scrupule toate idealurile crestine, pentru cã au vãzut aceasta la preotii si cardinalii catolici.
Artistii se revoltã, dar nu corecteazã. Pentru cã ei însisi erau la fel. Ei erau stricati si asteptau prilej bun pentru a-si da frâu stricãciunii. Si ei gãsesc acest prilej: lupta împotriva minciunii. Dar sub masca nobletii ei vor sãvârsi rãutate, atât pentru ceilalti, cât si pentru ei însisi.
Sã nu uitãm însã cã acesti artisti ai Renasterii, cât si mai târziu un Rouseau sau Diderot s-au revoltat si au cãutat eliberare anume de mentalitatea catolicã. Noi însã ne-am însusit ateismul lor pe nedrept, gratie abilitãtii propagandei ateiste, care s-a strãduit sã prezinte crestinismul ca pe un amalgam al aberatiilor întâlnite în toate confesiile, confesii pe care Biserica Ortodoxã le cheamã la trezvie.
Problema libertãtii artistice a avut cumva o motivatie în perioada când biserica avea putere de cenzurã. Acum aceastã putere de mult nu mai este de partea bisericii, totusi “elibertarea” (anume de o anumitã mentalitate dogmaticã) continuã sã traverseze operele unor autori. Ba chiar libertatea creatoare, mai ales a tinerilor talente, se confundã si se manifestã prin derâderea anumitor dogme de credintã, prin parafrazãri indecente ale textelor si evenimentelor biblice, de înteles, am zis, în evul mediu catolic.
Dar de cine ne eliberãm noi, ortodocsii? Mã refer la oamenii de culturã din acest spatiu, ortodocsi prin nastere, dar care comit cel mai adesea texte în care sugrumã orice urmã de crestinism, gândind cã fac mari revolutii. Acestia nici scriitori n-au ajuns (ca Marquez, sã zicem, care, desi huleste, mãcar stie sã scrie), dar si cu Hristos s-au certat. Deci, de unde aceastã falsã sete de libertate? Ca sã lupti pentru libertate trebuie mai întâi sã stii de cine/ce te eliberezi si ce voiesti sã dobândesti în schimb. Libertatea artisticã nu este sã ai o editurã a ta la care sã-ti publici toate cãrtile, cu care scriitorii nostri îsi tortureazã sotiile, ea e ceva mai mult.
De cine ne eliberãm? De dogme? Dar de care din ele? De dogma cã Dumnezeu este bun, cã omul este nemuritor, cã acest om, dupã chipul Creatorului sãu, are putere sã creeze? Sau poate de dogma potrivit cãreia omul este o fiintã unicã si liberã, a cãrui libertate nu stã în firea lui Dumnezeu sã o încalce? Libertatea cu care se revoltã cei mai multi împotriva lui Dumnezeu este cea mai bunã dovadã cã dogmatica ortodoxã nu-si încalcã principiile. Dumnezeu este primul care respectã aceste dogme ale libertãtii.
Atunci când ne eliberãm de dogme, de fapt noi ne eliberãm de propria noastrã libertate. Dogmele ortodoxe formuleazã nãzuintele cele mai nobile pe care le poate avea un om si exprimã forma desãvârsitã a gândirii umane. Dacã arta postsovieticã nu are consistenta unui Dostoevski sau Gogol, e pentru cã scriitorilor de azi le lipseste trãinicia lui Hristos. Si Dostoevski si Gogol aveau pe blazoanele literaturii lor monograma suveranului bizantin “întru care au biruit”.
Atunci când Fericitul Augustin a cunoscut Biserica el s-a rusinat si a zis: “Multumesc Tie, Doamne, cã ceea ce am hulit eu nu a fost Biserica Ta, ci numai închipuirea mea gresitã despre ea”.
Omul se teme sã afle cã ceea ce a gândit (si a scris!) el despre Dumnezeu este fals. Cã Dumnezeu s-ar putea dovedi a fi bun. Omul se teme sã meargã la întâlnire cu Cel pe care L-a vorbit de rãu mai înainte de a-L fi cunoscut. Omul e mândru, el se teme sã se întâlneascã cu Creatorul. Pentru cã el a furat hainele Lui si a mers cu ele la bal. El s-a folosit de numele Lui si a scos bani din bancã si a semnat afaceri care nu-i apartin. Omul a fãcut datorii enorme si s-a lãudat tuturor cã este el stãpânul. Iar acum el a aflat cã Adevãratul Stãpân l-a chemat la El si omul înnebuneste de rusine. El preferă să rămână sub această tufă a ruşinii sale, stăpân peste nişte jucării sărace. El îşi caută motive pentru a se mai reţine. El inventează minciuni. El se împotriveşte şi vorbeşte de rău pe Stăpân. Pentru că el crede că Stăpânul îl cheamă ca să-l mustre. Stăpânul însă îl cheamă ca să-l facă moştenitor.
Artistul se revoltă cerându-şi dreptul de a desena oameni pe hârtie, Dumnezeu însă ne cheamă să ne recreăm pe noi înşine, să zidim o făptură nouă. Artistul îşi cere dreptul de a-şi imagina ce este dincolo de stele, Dumnezeu ne invită să ne facă puternici să mutăm cerul şi pământul cu voinţa noastră, cum a făcut Ilie. Artistul îşi cere libertatea de a bea rachiu de prune la un vernisaj cu femei stafidite, iar Dumnezeu îl invită să stea la sfat cu îngerii. Ce rău ne vrea Dumnezeu?
Lumea a sărăcit enorm datorită mentalităţii sale “artistice”. Omul modern suferă de sindromul Midas, totul de ce se atinge se preface în artă. Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricât de frumoase n-ar părea ele. Dar poate că ele sunt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar. Cum frumuseţea şi scumpetea aurului a devenit blestem pentru Midas, tot aşa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumuseţe nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obţine din el este folositor, aşa şi arta este fără vreun folos dacă nu ne duce la adevăr. Şi aşa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apă, tot aşa şi noi, va veni vremea, când nu vom putea schimba toată frumuseţea lumii pe o gură de “apă vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos.
Fuga de dogmă a progresat cu timpul în fuga de cunoaştere, aşa cum se întâmplă în arta modernă, când aceasta s-a detaşat de filozofie, adică de raţiune, şi construieşte un fals limbaj al emoţiilor şi sentimentelor. Arta nu trebuie să fie nici ermetică şi ocultă, cum propovăduiesc unii, ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta să-şi motiveze dreptul la existenţă.
Caleidoscopul îmbătător al emoţiilor promovat de arta modernă este o reclamă făcută unor produse proaste. Emoţiile sunt piesele stricate ale sufletului omenesc, suflet care prin natura sa are o alcătuire unitară şi armonioasă. Arta ar trebui să contribuie la realizarea acestei unităţi a sufletului, pentru a nu lăsa mulţimea emoţiilor să roadă ca nişte şobolani neputincioşi dar mulţi scheletul vieţii noastre afective. A trăi pe emoţii echivalează cu a mâna o maşină bună cu benzină proastă, în cele din urmă strici totul în ea. Aşa au sfârşit nebuni cei mai mulţi dintre oamenii geniali care, abandonând rigoarea raţiunii au practicat o artă a onirismului şi fragmentarismului, purtaţi de furtuna propriilor emoţii.
În genere, nici o activitate umană n-ar trebui să fie îndreptată împotriva cunoaşterii. Cunoaşterea este cel mai nobil scop la care am fost chemaţi. “Cu cât cunoşti mai mult, cu atât iubeşti mai mult”, spunea Leonardo Da Vinci. Şi ea începe de la a te cunoaşte pe tine însuţi.
Înţeleptul Socrate, cunoscându-se pe cât li se putea oamenilor de până la Hristos “a cunoscut că nu cunoaşte”. “Eu ştiu că nu ştiu” – iată începutul înţelepciunii, drumul smereniei. Căci după ce vom descoperi că în noi nu este plinătatea cunoaşterii, ne vom îndrepta să o căutăm acolo unde ni s-a spus că este – în Dumnezeu. Iar după ce ne vom convinge că Dumnezeu este Cunoaşterea, Îl vom aduce în inimile noastre, după cum El Însuşi a făgăduit. Şi aşa vom ajunge să ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine, ca fiinţe capabile de îndumnezeire, ca temple în care a iubit să se sălăşluiască Dumnezeu, pentru a ne umple de putere şi nemurire în veac.
Producţiile noastre artistice nu sunt decât nişte reminiscenţe umile ale chipului Creatorului Cel Adevărat care se află în noi, chip a cărui lumină în mulţi din noi “poate s-a stins de mult”, dar nu fără şansa de a se reaprinde iarăşi.