Dumnezeu a potrivit totul

De-o vreme, ochii mei lunecă pe tine,
ca tăișul unei săbii. Vreau să te tai,
să mă vezi. *

Să fie umărul, rotundul
din care ne-am rostogolit, mai devreme, în vis?
Mâna care m-a uitat prima,
(vezi sexul sălbatic, promis.)
întinsă după paharul cu apă și-oțet, a lui Christ?
Buzele ude și plictisite de adevăr?
Sigur e: Viața,
eh, Viața ne scapă.

Deschide gura poetic, îți spun,
să iasă vrăbii, zburătăcite, buimace de somn.
De moarte mi-e foarte,
foarte somn.
Am o reținere, orișicum.

Ți-e frică
să mă atingi cu o gheară?
Sunt un Domn.
Am ascuns dragostea
atât de adânc, sub vorbe, la subțiori,
încât am pierdut-o.
Am tras-o amândoi pe sfoară,
secătura!

Și, ce mai zici?
Ce să-ți mai dau, să deschizi ochii mari,
apele toate,
să vindeci iară paraliticii, orbii?
Iată, ce frumos întind mâna mea, înfrunzită,
cum însuși bătrânul Moise întinde toiagul spre ziuă, în stâncă!

Nu-mi arăta putrezite fântâni într-una.
Nu te bucura de răul pământului.
Nu-mi scoate ochii cu penseta și cu alte torturi.
Te numesc, de azi înainte, Luna.

Nu mă scuipa.**

Mai mult, plânge-mă
ca pe un păianjen strivit de perete,
la orele șapte, și minute, zece.
Dumneavoastră, Doamnă!
Apropo, vă scriu un poem despre toamnă?

*Ai avut un noroc chior și îl pierzi.
** Vaca Domnului.