Nimeni nu știe. Tu crezi că știi.
Eu știu ceva. Și atât.
Lumea doarme. “Să visăm câmpuri de flori”, așa zic.
Degetele noastre, lipite în pumn,
sunt tot ce avem mai frumos.

Sufletul meu, iartă-mă că întreb:
ce suntem noi acum? Ce logică proastă ne ține în viață?
Mai știi ce e zborul?
Ia-mă de mână.
Eu știu ceva: mă iubești.
Și atât.

Să fie umărul, rotundul
din care ne-am rostogolit, mai devreme, în vis?
Mâna care m-a uitat prima,
(vezi sexul sălbatic, promis.)
întinsă după paharul cu apă și-oțet, a lui Christ?
Buzele ude și plictisite de adevăr?
Sigur e: Viața,
eh, Viața ne scapă.

Deschide gura poetic, îți spun,
să iasă vrăbii, zburătăcite, buimace de somn.
De moarte mi-e foarte,
foarte somn.
Am o reținere, orișicum.

Ți-e frică
să mă atingi cu o gheară?
Sunt un Domn.
Am ascuns dragostea
atât de adânc, sub vorbe, la subțiori,
încât am pierdut-o.
Am tras-o amândoi pe sfoară,
secătura!

Și, ce mai zici?
Ce să-ți mai dau, să deschizi ochii mari,
apele toate,
să vindeci iară paraliticii, orbii?
Iată, ce frumos întind mâna mea, înfrunzită,
cum însuși bătrânul Moise întinde toiagul spre ziuă, în stâncă!

Nu-mi arăta putrezite fântâni într-una.
Nu te bucura de răul pământului.
Nu-mi scoate ochii cu penseta și cu alte torturi.
Te numesc, de azi înainte, Luna.

Nu mă scuipa.**

Mai mult, plânge-mă
ca pe un păianjen strivit de perete,
la orele șapte, și minute, zece.
Dumneavoastră, Doamnă!
Apropo, vă scriu un poem despre toamnă?

*Ai avut un noroc chior și îl pierzi.
** Vaca Domnului.

Era frig,  fum,

ceață.

Atunci, o umbră s-a prelins pe fereastră și așa mi-a vorbit:

-          Ascultă, iadul în care trăiești nu e veșnic

și fericirea nu e departe. Eu însumi trăiam în mijlocul lui,

eu însumi mă numeam Prinț al Întunericului și zâmbeam tuturor,

înfășurat cu  dragostea mea pentru tine, ca un drapel rupt.

Vorbeam cu pereții și ei mă ascultau în neștire.

Strigam pietrelor și ele se preschimbau în pâini.

Dar ție îți vorbeam în neștire, flămând.

Și tânjeam să te atingem, eu și sora mea, Moartea.

Atunci mi-a venit să râd și am zis:

-O, ce-mi  vorbești, umbră fugară?

Privește în juru-mi și vezi

cât de fericit sunt;  câtă dragoste mă înconjoară,

ca un câmp de flori împrejmuit cu țepușe.

Iată, mă voi scula,  voi aprinde focul,

în casa mea înaltă, iar la porți voi atârna felinarele.

Voi coborî pătura albă peste fiii și fiicele mele

Iar eu, stăpânul viilor, mă voi așeza înaintea focului  cel viu

și ochii mei  odihni-vor peste cartea roșie,

până la ziuă.

Dar, când să pun piciorul pe piatră și să cobor, demonul Tristeții

mi-a pus o labă în gât și-a rostit:

-          Amice, vorbești prostii!? Nimic nu ai și totul îți lipsește.

Te lauzi și muști ca un câine turbat, fără noimă.

Știi bine că focul se stinge și casa,

pusă sub microscop, îți crapă neîncetat.

Iar dragostea, această soră anemică,  pudibondă, dragul meu Romeo,

până la urmă, nu-i

o perversă mică și rea?; cum zici tu, o țepușă în…

-Taci,  am zis, ridicându-mă din pat în picioare,

Taci! Și demonul Urii a fluturat  în ștreang, între noi,

câinele,

dragostea,

pâinea.

Eu eram câinele,

dragostea,

eu eram pâinea.

Atunci am văzut cât suntem de singuri și goi

și, nemângâiați, tot mai urâți,

câte unul din noi, din când în când, se ridică și

suflă în această grămăjoară de oase,

Dumnezeii lor de chibrituri!

Ea privește în schimb frângerea unui deget, iar

Marele Artist alege întotdeauna degetul mic.

Este un fapt.  Orice femeie este, din creștet până la degetul mic, o

Ființă imposibilă. De aceea, această frângere a ei este un dar,

Îl ai sau nu; restul ține de exercițiu.

Marele Artist detestă femeile (considerate) frumoase. Aceasta e prima regulă,

Aceasta e, până la urmă, pierzania și mântuirea Sa.

Orice femeie, după logica Sa infailibilă, este o floare amară.

Deci, trebuie să moară. Trebuie să nască; corect spus,  să se nască,

să se aplece sub  mâinile și picioarele grădinarului absolut.

Aceasta este, pe scurt, prima lecție: a fi lovită înseamnă, pentru tine,

a fi sub protecția zeului. Zeul îți vorbește sau nu.

Îți dă să mănânci,  să bei sau te trimite la culcare fără nimic.

Dacă vrea, te fericește cu o privire fugară.

Dacă vrea,  te are oricând și oriunde.

Acesta e marele Secret. El se înfierează în carne. Orice neștiutor

va râde și va căsca din prea marea lui idioțenie creștinească.

Așa vorbește Marele Artist: “degetul tău mic este o pasăre.

este, totodată,  un cer.

o pasiune  pentru paradox.

o lumină insuportabilă”.

Tu știi, dacă ești ceea ce simți că ești, că nu trebuie să-i răspunzi.

Nu ai voie.

Poti surâde, cu toată pielea și oasele. Tu, surâzândă,

vei muri sufocată de fericire.

De asta, îți spun: ține-mă strâns, agață-te
de gât și de mâneci.
N-am să te las, sunt puternic
Îți car la pumni în stomac, îți iau beregata.
Auzi?
Dacă deschid mâna…
Zi!
Dacă deschid mâna
Vei trăi
Dacă închid…
Continuă!
Dacă închid
Voi muri!

Dar zi-mi tu, dragul meu Huck,
Ce-i aia viață? Dacă tot ne socotim noi acum,
deasupra prăpastiei.
Vezi tu, prăpastia, Huck?
Eu n-o văd!
Ești sigur? Nu da din cap ca un cal!
Ești sigur c-o vezi? E-atât de mare, Huck, că ea, de fapt, nu există.
Și nu-ți vin acum cu vrăjeli și chichițe!
Vin cu mine. Cu mine vin, dragul meu.
Privește, Huck, ea nu se termină niciodată.
Acum mă ții strâns, ai? Mă vrei aproape? Mă simți, ai?
Ah, ce-mi place asta la tine!
Ce mic ești, Huck! Ce mic!
Să deschid mâna?
S-o strâng?

Zi, așa-i că nu există nimic, de fapt și de drept?
Așa-i că n-o vezi?
Logic, ea nu există!
Auzi ceva? Vreun bolborosit, vreo șuierătură în vale?
Eu n-aud nimic.
Suntem doar noi, Huck,
suntem doar noi.
Sau , poate ești doar tu, Huck,
Și vorbești singur!
Nu râde ca prostu` acu,
Ține-mă strâns,
de gât și de mâneci.
Nu va dura, îți promit!
Să nu-mi zici mie Jim!
Să nu-mi dai mie binețe!
O să cădem curând, băiețaș,
Stai sus și privește!
Stai cum îți zic, băiețaș!
Îți spun eu când e gata.

Tu știi cine sunt,

de aceea, când te lovesc,  ochii tăi spun: stăpânul meu,

lovește-mă fără milă pe spate

dar cu blândețe peste mâini!

Vorbește-mi frumos, mai bine, dacă vrei tu, strigă-mă,

ține-mă strâns, stai aici, bucură-te,

dă-mi să mănânc și să beau,

spală-mi șosetele, adu-mi jucării!

Hai, adu-mi jucării.

Soarele meu, de ce ești rău pentru mine?

De ce mă alungi? Tu mă iubești și nu știi?

Nu ai habar ce mult îți lipsesc?

De aceea, stăpânul meu,  faci din mine ce vrei,

Și tot tu te plângi și trântești ușile!?!

Dar sunt alții care nu mă știu,

care mă privesc și nu văd

care mă ascultă și nu aud;

ei mă lovesc peste mâini cu țărușul

și mă trag cu lanțul în groapă.

Tu de partea cui ești?

Ești o paiață? Ești tu

Fratele meu?

Carne din carnea mea și sânge din sângele meu?

Chiar ești?

Ești gol?

Te-ai prostit așa mult?

Mă iubești?

Tu știi cine sunt, înțelegi?!

Leagănă-mă, hai, vorbește-mi încet, îndelung răbdător.

Dacă vrei tu, ucide-mă.

Promit cu mâna pe inimă

să visez

tot timpul.

M-am tot ridicat pe acoperiș la amiază și v-am zis: Iată,  nu-mi mai văd ceafa!

M-am  sculat din pat în creierul nopții  și-am ciocănit în ferestre: Treziți-vă, puneți masa,

dați-mi să mănânc și să beau!

Nu v-am spus că toate-mi merg bine și Dumnezeu mă trimite la voi?

Nu, nu v-am spus. V-am privit încălțările și bărbile pline de firimituri,

am stat sub masă și v-am ascultat cuvântările.

Nu v-am recunoscut. Unghiile de la picioare erau altfel,  spatele era drept,

nu așa strâmte  erau pulpanele  voastre!

Vă spun și vă repet: pe căpățânile voastre nu aveați atâtea fire de păr!

Pe Dumnezeul  meu și al vostru,

vânturile astea ne vor lua pe sus cu masă, cu tot !

Îmi amintesc de Avisalom, în timp ce plutim,

într-un nor de praf și surcele.

Cu ochii închiși, văd mâna lui David întinsă

și pruncul, ciupindu-i  obrazul, ca o rândunică luciul apei, cu ciocul.

Vă spun și vă repet:

Noi suntem apa, noi, întunericul!

Dumnezeu nu m-a trimis nicăieri, dar eu am venit și vă spun:

Lăsați totul ! Nu mai munciți! Aruncați-vă fierătaniile și priviți:

Acesta e fiul meu,

Aceasta  e casa mea

Acesta, copacul.

Fiți aspri!

Oh, ce stupid! mi-am zis. Asta mi-ar mai lipsi, – să iubesc un copac!
Ce nebun, mi-ar arunca pe ulițe copilandrii, ce nebun e acesta, îndrăgostit de o coajă?!
Iar bărbații, femeile m-ar privi cu semeție și jenă.

Dar copacul acesta (iar asta o spun cu mâna pe inimă), copacul acesta a făcut ochi.
El mă privește, privirea lui mă ucide.
De-aceea, întunecat sunt de la o vreme, inima mea e tot mai amară.
Ne privim amândoi, ne atingem aproape, dar niciunul nu știe dacă celălalt
cu adevărat îl iubește.

Odată, am încercat să mă apropii de el foarte mult,
cu spatele; altfel, fața mea nu-i frumoasă, așa, ca o frunză.
Dacă nu-i place corpul meu? mi-am zis. Dacă
vocea mea sună scrâșnit sau aspru, ca drujba?
Oh, ce stupid, și ce mâini, să nu strângi niciodată cu ele la piept
decât obiecte și corpuri, panglici și ambalaje!

Nu aceasta e viața pe care ar trebui s-o trăiesc
Nu aceasta e viața pe care …
Nu…nu…nu….
Atunci am început să mă legăn
și să prind rădăcini

iar el, să se spele pe mâini, să citească.

L-am privit pe Adam în ochi, l-am privit cum
își mișca mâna de chei, cum își tăiase barba în jurul buzei de sus
și pantalonii din piele de șarpe, pantofii.
Și-am zis: Da! cu o mână în șold și cealaltă la ochi.

Apoi Adam a urcat în mașină, a deschis porțile paradisului cu telecomanda
iar eu am rămas singur. Am căzut în genunchi,
pe aleea cu melci și lămâi,
apoi am început să rup buruienile cu mâinile goale.

Soarele strălucea în spatele meu, îl simțeam tot mai rău,
dar eu, înarmat
cu sticle de apă, eram mai tare ca el.
Ingenuu, am pus pe mobil Mozart
și fluturii mi- au lovit pieptul în valuri, ca o dragoste uriașă.

Grădina înflorea sub mâinile mele. Soarele însuși se gudura sub genunchi
iar lupii îmi mâncau din palme semințe de flori și de iarbă.
Atunci a trecut ea, tărând la picioarele-i goale o cruce de marmură.
Am alergat și-am ridicat crucea, până am reușit s-o arunc peste zid.
Ea a privit către câini și a zis:
- Îmi pare bine. Pe tine cum te cheamă? Eu, Mariana.
Apoi a intrat în casă, cu o plasă de șerpi, strânsă în brațe.

Am lucrat mulți ani în grădină. Dar Adam acasă n-a mai venit.
(Din casă, din când în când, mai aud zgomote, zgârieturi și gângurituri.)
Uneori, și-n somn îl aud cum mă strigă:
- Dorine, Dorine, unde ești?
- Sunt aici, domnul meu…sunt aici!
- Ce-ai făcut?
- Nimic, n-am făcut nimic …
- Dorine, eu am în grădină o casă. Ți-am spus?
- Mi-ai spus, Doamne, mi-ai spus..
- Și am fost de acord?
- Da, am fost amândoi.
Atunci, îl văd cum se întunecă, cum deschide portiera și urcă zâmbind.